Blogos

10 March 2010 22:13:25

la vida es sueño de ChriSmilla

como djio aquel genio, fireste
Azi a fost ca un vis. Am strans lucrari ca prin vis, am dat lucrari ca prin vis, am capsat, semnat, completat formulare ca prin vis, am visat written tasks si rationale times 16, am visat 9 eseuri la tok si le-am si citit, printat, capsat, indosariat, xeroxat, cantarit si bagat [...]

10 March 2010 08:37:00

Problema durerii. Partea întâi de vaxaly

Moartea afectează mulţi adolescenţi şi preadolescenţi. Mulţi experimentează moartea unui bunic. Unii pierd un părinte bolnav de cancer sau de o altă boală. Alţii trebuie să îndure pierderea unui apropiat. Alţii trebuie să accepte moartea unui prieten, a unei cunoştinţe de la şcoală sau a unui profesor.
Durerea care apare la moartea unui prieten sau a cuiva drag, este întotdeauna greu de suportat, dar ea poate însemna o provocare deosebită pentru tineri. În mijlocul unei perioade a vieţii caracterizate prin zbucium şi crize – hormonale, psihologice, emoţionale, spirituale, relaţionale – adolescenţii sunt mai vulnerabili la impactul psihologic al pierderii.
Iată ce spune psihologul Garry R. Collins despre durere în cartea sa When Going to Pieces Holds You Together:
Durerea este o reacţie normală importantă faţă de pierderea unui obiect sau a unei persoane foarte importante. Ea este o experienţă a pierderii şi a anxietăţii care se pot manifesta fizic, emotional, conjuctiv, social şi spiritual. Orice pierdere poate stârni durere: divorţul, pensionarea, o amputare, moartea unui animal sau a unei plante de care ai avut grijă, plecarea unui copil la facultate sau mutarea unui pastor la o altă biserică, plecarea dintr-un loc unde vecinii îţi erau prieteni, vinderea maşinii, pierderea unei case sau a unui obiect de valoare, pierderea unui concurs sau a unei întreceri sportive, pierderea sănătăţii, şi chiar pierderea încrederii şi a entuziasmului. Îndoielile, pierderea credinţei, epuizarea vitalităţii spirituale sau incapacitatea de a găsi un rost în viaţă, pot produce o întristare şi un vid lăuntric care indică durerea. Într-adevăr, de fiecare dată când o parte din viaţă este îndepărtată, acolo apare durerea.
Cele mai multe discuţii despre durere privesc totuşi pierderea pricinuită de moartea cuiva drag sau a cuiva care a însemnat mult. Moartea nu ocoleşte, evident, pe nimeni, iar cei care plâng sunt lăsaţi să plângă. Însă durerea aceasta nu este niciodată uşoară... Ca şi creştini, noi găsim mângâiere în certitudinea Învierii, însă aceasta nu uşurează goliciunea şi durerea de a fi nevoiţi să ne despărţim de cineva drag. Când experimentăm pierderea prin moarte, cei îndureraţi sunt puşi în faţa unei situaţii absolute, imuabile, ireversive; nu mai exista nimic de făcut cu privire la acea relaţie.
Durerea poatea avea urmări devastatoare. Însă lucrurile stau astfel cu precădere în cazul persoanelor tinere, atât din cauza reacţiei celorlalţi, cât şi din cauza vârstei şi relativei lor imaturităţi. Scriitorii Joan Sturkie şi Siang-Yang Tan (Advanced Peer Counseling in Youth Groups) scot în evidenţă impasul în care ajung mulţi tineri din cauza durerii:
De multe ori adulţii uită că şi tinerii suferă... Nu stiu de ce, dar adulţii par să creadă că tinerii nu resimt atât de puternic durerea. Bineînţeles, lucrul acesta nu este adevărat. Din păcate, pentru a face faţă durerii, adeseori tinerii nu au pe nimeni care să-i asculte spunându-şi of-ul. Dacă într-o familie moare tatăl, mama este mângâiată de mulţi oameni maturi care vor s-o ajute, s-o asculte, să fie alaturi de ea. Dar de cele mai multe ori, fiul sau fiica sunt trecuţi cu vederea, mai ales dacă n-au ajuns încă la o anumită maturitate.
Tinerii care se văd puşi în faţa morţii unui prieten sau a cuiva drag se confruntă cu dificila sarcină de a face faţă unei probleme întrucâtva „adulte”, în timp ce ei se află înca pe drumul spre maturizare. Chiar dacă experienţa durerii este o latură firească a vieţii prin care trebuie să treacă fiecare om într-un moment sau altul, adolescenţii sau preadolescenţii pot simţi durerea pentru prima dată – făcând uz de mijloace emoţionale şi spirituale care pot fi imature, şi opunându-se prin mecanisme care pot fi subdezvoltate.

9 March 2010 22:04:43

beng! si murdaria dispare de ChriSmilla

asa ma simt azi :)
si mi-e somn rau si nu sunt pantofii mei, nici mintea mea, nici jobul meu, nici macar mama mea nu sunt.
nimic nou, dar beng! murdaria dispare
si ce ramane in loc?
tricoul cu Metallica!!!
mi-e dor de blog, dar nu apuc sa scriu din motive de deadlineuri presante pe frontul IB. insa vor veni [...]

8 March 2010 03:21:00

de zile bune (mamei mele) de vaxaly

De zile bune încerc să mă nasc din nou, să culeg splendoarea cuvintelor, somnul îndelungat al creaţiei, pacea Arcadiei.
De zile bune încerc să-mi amintesc căldura braţelor tale, focul din ochii tăi atunci când îmi cântai şi dezmierdarea aceea care îmi spulbera grija zilei de mâine. Sunt amintiri perene, ca nopţile în care nedormită vegheai stinsul verdelui meu bolnav.
În fiecare primăvară te sărbatoreau oamenii, ca fericirea în jurul căreia era necesar să zâmbeşti. Poate zâmbetul era doar al tău, satisfăcută de acele mici fiinţe care îţi înţepau pieptul cu un mărţişor strâmb, cu o mâzgâlitură sau cu o floare ofilită de dragoste. Uneori erai doar tristă. Până să-mi dau seama de lunga ta privire prin timp, te trezeai şi aşezai atât de ordonat masa, încât jocul perfectiunii părea fad. Nu aveai cuvinte pompoase pentru noi, însă dragostea ta ne-a umplut mereu de o puternică senzaţie de rai.
Pentru noi 8 martie era doar un pretext să îţi spunem că te iubim. Uneori cu obrajii roşii, alteori cu greşeli ortografice. Uneori uitam, dar tu ne iertai mereu. Ne iertai pentru că te vedeai pe tine în noi. Vedeai cum creşti, cum trăieşti altă viaţă, cum îţi bucuri sufletul, în fiecare din noi, ca şi cum ai fi trăit 8 vieţi.
Uneori, când soarele zgâria geamul, tu ne trezeai în mirosul îmbietor de pâine prajită cu dulceaţa aceea bună pe care doar tu vei şti să o faci. Nu am înţeles de ce bunătaţile tale sunt unice, poate pentru că nu am înţeles niciodată pe deplin dragostea ta pentru noi.
Acum ştiu că fericirea mea s-a născut din blândeţea ta.
Uneori taci, dar asta nu mă sperie.
Alteori doar zâmbeşti atât de frumos...
Se întâmplă să uit timp îndelungat să te sun. Mă doare asta, dar tu mă ierti atât de simplu de parcă viaţa nu ar fi decât o lunga poveste a faptelor bune. Acum e 8, în martie. E ziua ta, ca în fiecare dimineaţă în care te trezeşti cu noi pe buze.
Mamă, e ziua ta şi nu ştiu să îţi urez cuvinte.
(Poate doar acele braţe mi-ar aminti de ele...)

"Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?"

Lucian Blaga - Lumina




PS: Poza 1: Mami, tati & Laura; Poza 2: Mami, Laura & tati; poza 3: Laura, tati, mami & Nely

7 March 2010 12:36:00

Tinereţe fără plecăciuni de vaxaly

Fiind creştini, am fost educaţi într-un spirit civic corect, într-un gând frumos faţă de natură şi societate, într-o perfectă armonie cu oamenii, într-o respectare sinceră a creaţiei. Fiind creştini, am fost educaţi să fim fericiţi, am fost îndrumaţi în tainele fericirii, am fost siliţi să acceptăm oprobriile nerespectării legilor care o aduc. Educaţia creştină ne-a învăţat cum să ne închinăm, ne-a învăţat să ne formăm idealuri despre viaţă şi ceruri, ne-a îndrumat să devenim oameni maturi spiritual. Urmând acele educaţii corecte, am reuşit să ne formăm o idee despre lumea în care trăim şi astfel, să înţelegem noţiunile de bine şi de rău. Înţelegem că binele apare din Dumnezeu şi răul vine de la Diavol, apoi, suntem educaţi să alegem binele în detrimentul unui iad plin de seducţii plăcute firii cu care ne naştem.

Educaţia creştină apare ca o tradiţie necesară Scripturii, apare atunci când totul pare că nu este explicat coerent sau suficient. Ştim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, doar că, uneori, tace în chestiuni care ne frământă prea mult pe noi, creştinii. Atunci se ridică o problemă care în secolul nostru este foarte grea. Ce facem când Dumnezeu alege să tacă? [citeşte mai departe]

6 March 2010 14:14:00

ai plânge ploaie, cu un suspin de vaxaly

Se anunţă un weekend relativ calm, cu graţia solemnei primăveri, în acele culori sublime. E melancolia adoraţiei în sughiţul timpului. E timpul spart de linişte în pace, de un flămând contur al picturilor în care ea dezbină aştrii.
E şase, în martie, o zi caldă, dar nu de vreme, ci de cuvinte, e o zi a muzicii, un moment al tăcerii pentru ca literele să se nască din nou din memoriile acelor veri în natură.
Departe de oraşul de cremene aţipesc a devenire. E drumul pe care fiecare om se întâmpină pe sine, ca o cunoaştere a eu-lui reabilitat.
E o zi albă. Un cântec răsună clar în urechea mea.

6 March 2010 13:29:44

Conspecte din Adrian Nuta de ChriSmilla

Citesc anumite carti cu creionul in mana (“Calaul dragostei” de Irvin D.Yalom e acum la rand), iar blogul lui Adrian Nuta nu l-am putut parcurge decat cu degetul pe copy si paste, pentru a-mi pune deoparte citatele “de rumegat” mai tarziu.
Iata-le aici, sunt scoase din context dar foarte clare prin ele insele si fiecare vorbeste [...]

5 March 2010 06:12:00

despre echilibru de vaxaly

Sunt de acord că Dumnezeu nu este adeptul extremelor. Cred, de fapt, că El este un Dumnezeu al ordinii (aşa cum îl schiţează Pavel), un Dumnezeu al dreptăţii (cum îl vede Iov), un Dumnezeu care a ordonat lucrurile în aşa fel încât omul să poată alege calea dreaptă sau extremele.
Problema reală se naşte atunci când trebuie să definim echilibrul.
Pentru a vorbi de extreme trebuie să avem un echilibru general valabil, definit şi acceptat de noi toţi. În ceea ce priveşte creştinismul, echilibrul în calea devianţei, ar trebui să fie Biblia.
Apar probleme în interpretarea textelor? Poate, însă problema fundamentală în definirea echilibrului suntem noi. Ne naştem într-un context aparte, trăim o viaţă influenţată de oameni cu diferite concepţii legate de fiecare problemă a creştinismului, într-un moment de maturizare ne trasăm singur ideologii pe care le considerăm corecte, poate geniale. Problema nu este a echilibrului scripturistic, ci a normelor noastre interioare în acceptarea unor ideologii care contrazic “tradiţia” în care ne-am dezvoltat. Confundăm de multe ori dorinţa lui Dumnezeu cu dorinţa noastră, aplicăm cuvântul nostru ca şi cum ar fi al lui Dumnezeu, alegem o credinţă pe care o credem revelată din Divin, însa nu ştim sigur dacă nu este propria noastră credinţă creată din nevoile adamului primordial.
Se vorbeşte despre unitate în diversitate, dar se confunda diversitatea cu politica (“dictatura”) bisericească.
Să luăm două biserici la întâmplare. În una lauda şi închinarea înseamnă: acordeon, fanfară, orgă şi cântări din harfă, îndemnuri standard. Slujba începe de la ora 9 şi continuă până la orele 12. În alta, lauda şi închinarea înseamnă: chitară, chitară electrică, tobe, chitară bass, pian, cântări traduse sau compuse, dar moderne, îndemnuri motivaţionale uşor americanizate. Aici slujba începe la 10 şi se termină în funcţie de predicator. Amândouă bisericile (sau cel puţina una) consideră că programul lor este cel corect, consideră că doar lauda şi închinarea lor este cea acceptată. Ei văd extrema în cealaltă, eu vad o confuzie a echilibrului. Pentru mine echilibrul este închinarea şi lauda adusă lui Dumnezeu, forma devenind pretenţia bisericii. Ei văd doar forma ca idee de echilibru, astfel confuzia nu este a Bibliei ca echilibru general valabil, ci a omului crescut într-o anumită ideologie.
(este un exemplu slab, dar cu o încărcătură “sentimentală” suficientă)
De ce este atât de greu să acceptăm unitatea în diversitate, nu ştiu, dar cred că ţine de maturitatea creştinului, de experienţa lui cu Dumnezeu şi de încrederea în Cuvântului revelat, ca unic echilibru în angoasa lumii.

3 March 2010 14:07:00

geneză de vaxaly

Primele texte scrise cu o seriozitate aparte mi-au rămas adânc întipărite în minte. Poate şi pentru că le-am citit la Cafenescu, acolo unde am învăţat prima dată despre oameni, despre frumosul lor ca de ceva desprins din gânduri divine. Ochi în ochi cu oamenii, căldura din texte m-a cucerit pe mine întâi, născând dorinţa de a scrie.
Au urmat alte re-citiri, alte poveşti, unele apariţii în reviste online, apoi textul Omul a apărut în revista Paşi. Îmi amintesc că tatăl meu era mândru, iar mama îl tot întreba despre ce am vrut să scriu, de fapt, acolo. George râdea uşor, iar Bety mă apăra cu foc de laudele lor.
A fost un început comod pentru mine. Acum am crescut de emoţii, pentru că le gust altfel, pentru că vad în ele acel avânt vrednic de prins în inimi.
Textul a mers mai departe, către cei de la www.infocreştin.ro, asta pentru că Andra a vrut să mă surprindă, într-un mod plăcut, ca o apreciere a devenirii mele ca om.
Îl puteţi citi aici, îl puteţi comenta acolo.

2 March 2010 22:28:55

Baie de ego de ChriSmilla

Orange Franta a avut o idee minunata pentru diminetile ploioase, serile pustii sau orice alt moment cand nivelul energiei scade si nimeni niciodata n-o sa te mai iubeasca: ideea lor se numeste Mon Festival si m-a amuzat foarte tare! Singura problema e ca dureaza prea putin, lol.
Multumesc Danei pentru baia de ego :)
Enjoy!
[...]

2 March 2010 06:07:00

un martie al tăcerii. cartea a doua de vaxaly

A doua carte este "Dezamăgit de Dumnezeu" de Philip Yancey. Dacă în Tăcerea lui Shusaku Endo personajele principale par mult departe în timp, aici autorul porneşte mult mai adânc, de la Iov, Solomon, David, Iisus, până la personaje din zilele noastre. Nevoia de a fi ascultaţi, nevoia de a ni se răspunde la întrebări fundamentale, nevoia de a trage Divinitatea la răspundere pentru fiecare eşec este istorică, poate eternă.
Ca şi în Tăcerea lui Endo, tăcerea lui Dumnezeu clatină serios temelia credinţei noastre, ridicând la rândul ei întrebări.
Fără a minimaliza realitatea durerii şi a deziluziei, Yancey ne spune că nu Dumnezeu este cel care ne dezamăgeşte, ci aşteptările noastre nerealiste. Dumnezeu nu apare ca un Duh care face magii la comandă, nici ca un Tată absent în care nu ne putem încrede. El apare ca Dumnezeu, iar Biblia îl revelează într-un limbaj propriu, ca o Persoană care acţioneaza după legile Sale.
La întrebările dureroase ale lui Iov, Dumnezeu începe să îi vorbească despre natură, despre creaţie, despre frumuseţea şi măreţia animalelor. Pare absurd, dar Iov înţelege într-un final că ordinea şi logica lui Dumnezeu îl depăşesc. Iov nu poate înţelege natura care îl înconjoară, nu poate pricepe logica lumii în care trăieşte, nu poate desluşi tainele lucrurilor pe care le vede. Atunci realizează că logica Divină îi este superioara, că a vorbit ca un nebun despre idei care îi erau străine, despre creaţii mult avansate minţii sale.
Conştientizează că Dumnezeu, în tăcerea Lui, îi face un bine, lăsând credinţa şi liberul arbitru să se dezvolte în el. (Să facem o paralelă cu poporul evreu scos din Egipt. Deşi aceştia văzuseră minuni incomensurabile, deşi culegeau zilnic mană şi beau apă din stanci - în deşert - deşi Dumnezeu îi ghida ziua în nor de fum şi seara în stâlp de foc, aceşti au refuzat să creadă în Divinitate, lepădându-se de Ea cu prima ocazie. Astefel, minunile nu garantau "credinţa" reală, ba din contra păreau că minimalizează liberul arbitru. Într-un moment de spaimă, aceştia îi cer lui Moise să le vorbească el, nu Dumnezeu, de frica de a nu fi nimiciţi. Îl vedeau pe Dumnezeu în muntele tremurând, îl vedeau "în cortul întâlnirii" de vorba cu Moise, îl vedeau de partea lor în războaie, dar cel mai ciudat lucru este că se lepădau de El cu prima ocazie. Oare minunile şi răspunsul la toate întrebările garantează o încredere neclintită în Divinitate?).

Cele două cărţi au în comun tăcerea lui Dumnezeu, poate pentru a schiţa un fel de martie al tăcerii, ca o pregătire pentru vremile de abuz laic ce vor veni, ca o renaştere a credinţei, acel Phoenix din inimile noastre.


Ps: pentru a comanda cartea, click pe imagine.

1 March 2010 14:14:00

un martie al tăcerii. cartea întâi de vaxaly

Acum 2 ani vorbeam despre un martie al tăcerii, despre cuvinte murinde pentru un timp al primăverii. Acum martie începe cu tăcere, dar asta în cărţi frumoase. De fapt, în două cărţi de o putere zeică.
Prima ar fi Tăcerea lui Shusaku Endo ca o călătorie a sfinţilor catolici (secolul al XVII-lea) în Japonia moartă pentru creştinism. Metodele de tortură depăşesc imaginaţia, dar povestea nu se limitează aici. Credinţa şi îndoiala trăite de preot (Sebastiao Rodrigues) devin scena marii bătălii, dezvelind cruda umanitate aflată în faţa alegerii. Lepădarea poate fi ieftină, dar dureroasă. A rămâne înfipt în credinţă în Dumnezeul care tace, pentru el este cumplit. Nu îl doare trădarea lui Kikijiro, pe care îl iartă de fiecare dată, cu fiecare lepădare a japonezului născut laş (o frază memorabilă a acestuia rămâne: "Părinte, dacă m-aş fi născut în alte vremuri de linişte şi pace, atunci aş fi fost un creştin bun, unul care nu s-ar lepăda de Christos. Părinte, dar Dumnezeu ştie că eu nu sunt născut pentru tortură, ştie că nu sunt puternic, ştie că sunt slab...")
Tăcerea lui Dumnezeu sfărâmă uşor credinţa preotului, iar duritatea, cu care Endo scoate în lumină adâncul fiinţei umane, fascinează până la refuz.
Un fel de Kikijiro suntem toţi, un fel de Rodrigues sunt puţini, dar crunta alegere ne paşte pe toţi, deşi acum vorbim despre o vreme de libertate religioasă.
Adaug doar un paragraf din carte, acela în care credinţa preotului este încercată:
“Preotul ridică piciorul. Simţi o durere ascuţită şi grea în el. Nu era doar un lucru de formă. Avea să calce în picioare lucrul pe care îl considerase cel mai frumos în viaţă, pe care îl crezuse cel mai pur, spre care se îndreptau toate idealurile şi visurile oamenilor. Cum îl durea piciorul! Însă atunci, Hristosul de bronz îi şopti preotului: “Poţi să calci! Poţi să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poţi să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni şi mi-am dus crucea ca să împărtăşesc durerea voastră.
Când preotul puse piciorul pe icoană se făcu dimineaţă. În depărtare cânta cocoşul.”
Rodrigues are constiinţa dureroasă a eşecului, dar şi revelaţia faptului că Dumnezeu este prezent întotdeauna, chiar şi în tăcere.
“Dar Dumnezeu nu tăcea. Chiar dacă ar fi tăcut, viaţa mea de până azi ar fi vorbit despre El.”

"Tăcere" este considerată capodopera lui Shusaku Endo pentru care i s‑a decernat Premiul Tanizaki şi care va fi ecranizat în regia lui Martin Scorsese, bucurându-se de un succes răsunător şi de aprecierile elo­gioase ale criticii.

ps1: pentru a comanda on-line cartea Tăcere de Shusaku Endo, apăruta la
editura Polirom, daţi click pe imagine.

ps2: expozeul cărţii a doua va fi publicat mâine.